Tendinţa modernă este de a utiliza atât în profilaxie cât și ca adjuvante de tratament produse de origine naturală, cu scopul de a mări arsenalul terapeutic și de a oferi organismului produse cât mai apropiate de starea naturală, pe care echipamentele enzimatice naturale să fie capabile să le asimileze, prelucreze și să elimine reziduurile conform moștenirii filogenetice păstrate din ancestral în biologia omului modern. În acest vast și inepuizabil gen de produse sunt incluse suplimentele nutriționale care acoperă un important domeniu farmacologic, de la suplinirea carenţelor de diferite tipuri până la valenţe de adjuvante în terapiile convenţionale.
Propolisul, a cărui utilizare în medicina tradiţională își are originea în cultura medicală a Greciei , Egiptului și Asiriei antice, este un amestec de substanţe cu activitate biologică, ceară și secreţii ale albinelor melifere. Utilizările tradiţionale (tratamentul absceselor, vindecarea rănilor, reducerea formaţiunilor tumorale superficiale, mumificări, etc.), au fost completate în timp cu alte utilizări – cu limitările care survin la aproape toate produsele de origine naturală – lipsa studiilor clinice stiinţifice fundamentate.
Componentele propolisului pot fi identificate în sursele vegetale vizitate de albine. Adeseori albinele vizitează plante din familia coniferelor, plopi (Populus sp.) precum și alte specii: fagul (Fagus sylvatica) , castanul (Aesculus hippocastanum) pentru a colecta rășini de pe scoarţa și mugurii acestor arbori. În Europa, principalele surse de propolis cuprind: plopul (Populus spp.) , alunul (Alnus spp.) , mesteacănul (Betula spp.) , alunul de pădure (Corylus spp.) , stejarul (Quercus spp.) , și salcia (Salix spp.).
În Statele Unite ale Americii, principalele specii sunt plopul și pinul (conifere). Conform unor studii, mugurii de plop reprezintă principala sursă de propolis în Europa, America de Sud, Asia de Vest și Africa de Nord.
Între sursele secundare, se poate menţiona: mesteacănul, stejarul, salcia și alunul, iar pentru alte zone geobotanice situaţia este următoarea:
– arborele Acacia Karroo în Africa de Sud
– Xanthorrhoea pressii și Xanthorrhoea australis în Australia și zonele de climat tropical
– mugurii și scoarţa arbustilor Plumeria accuminata, Plumeria acutifolia, Schinus terebinthifolius și Psidium guajava în insulele Pacificului, îndeosebi în Hawaii.
Studiile recente asupra originii botanice a propolisului din continentul sud american, mai ales din Brazilia au demonstrat prezenţa de compusi specifici unor plante ca: Araucaria angustifolia, Eucalyptus globulus și Rosmarinus officinalis.
Fiind dificil de folosit în forma sa naturală datorită consistenţei specifice răsinilor, propolisul este utilizat pentru fabricarea de intermediari hidro- si liposolubili, dintre care cel mai cunoscut este tinctura de propolis.
